de Alexandra Varga

În cele ce urmează voi prezenta pe scurt problema avertizorilor de integritate din perspectivă psihoterapeutică, așa cum a reieșit din experiența mea ca psiholog al unei avertizoare de integritate și din lecturile teoretice și studiile empirice pe acest subiect, asupra cărora m-am aplecat.

În relație cu psihoterapia, logica (legea terțului exclus – „ori A, ori non-A”) recomandă existența a două tipuri posibile de politici, una care susține necesitatea de a li se asigura servicii terapeutice avertizorilor de integritate și cealaltă, conform căreia acest lucru nu este necesar. În cele ce urmează, mă voi concentra pe argumente care susțin cea dintâi abordare. Argumentele teoretice, în acord cu studii de specialitate recente, sunt dublate – și deci făcute mai puternice, ancorate în practică – de observațiile pe care le-am putut face eu însămi în discuțiile cu clienta mea care este avertizor de integritate. Deși extrem de importantă, nu mă voi ocupa de problema concretă a modalității de a sistematiza acordarea terapiei (cadru legislativ, cine, în ce fel etc.) întrucât depășește aria mea de expertiză. Consider însă că o abordare instituțională a acestei nevoi de a asigura servicii de psihoterapie pentru avertizori de integritate este o necesitate, așa cum voi arăta în acest articol.

Despre ce vorbim atunci când vorbim despre avertizori de integritate (whistleblowers)?

Cea mai folosită definiție în literatura de specialitate, conform cărții editate de Brown și colegii (2014) International Handbook on Whistleblowing Research, este cea propusă de Near și Miceli în1985. Avertizarea în sens tehnic, respectiv avertizarea de integritate, este dezvăluirea unor incorectitudini instituționale către persoane sau organizații care pot lua măsuri pentru remedierea acestora. Conceptul este strâns legat de teoriile puterii, căci avertizările pot fi cel mai bine înțelese drept utilizări ale puterii de influență de către unul sau mai mulți actori sociali cu scopul de a schimba comportamentul (nelegitim al) unuia sau (al) mai multor membri ai unei organizații. Avertizarea este acceptată ca un instrument esențial prin care guvernele și corporațiile sunt făcute răspunzătoare în fața membrilor societății, a celor pe care, în fapt, sunt menite să-i servească. Cazul lui Edward Snowden și al divulgării de date privind activități secrete din cadrul NSA (Agenția de Securitate Națională a SUA) în 2013, este cel mai cunoscut exemplu recent al unei asemenea folosiri a puterii de influență.

Dar astfel de lucruri se întâmplă „și la case mai mici”, în viața de zi cu zi, atât în mediul instituțional public cât și în cel privat. Avertizorii rup o lege (scrisă sau nu) a tăcerii, asumându-și riscurile și incertitudinea efectelor. Fie și numai acest fapt constituie o bună explicație pentru frecvența problemelor de sănătate psihică în mediul deosebit de stresant în care ajung să activeze avertizorii de integritate. Jean Lennane (2012), fosta conducătoare a organizației avertizorilor australieni, enumeră probleme precum izolarea socială, înrăutățirea relațiilor sociale și a calității muncii, denigrarea, sarcinile de serviciu nerealiste, pierderea locului de muncă, dificultățile financiare, divorțul, alcoolismul, sau chiar tentativele de suicid.

Cu toate acestea, percepția socială asupra avertizorilor nu este, sau nu în totalitate, cea a unor oameni suferinzi. În fapt, o premisă extrem de importantă pentru întreaga mea argumentație ține de statutul ambivalent al acestor oameni la nivelul societății. Ei sunt văzuți atât ca eroi, martiri ai dreptății, cât și ca simpli violatori ai codului de loialitate al unei instituții (Grant 2002).

Problemele psihologice pe care ajung să le manifeste avertizorii ne pun în fața unui paradox legat de cea de-a doua perspectivă mai sus menționată. Cum se face că avertizorii, deși încearcă tocmai să acționeze în conformitate cu regulile sociale și organizaționale, dovedindu-și prin dezvăluirile lor loialitatea față de aceste principii și față de instituția de care aparțin, ajung să fie ostracizați, luați în derâdere, concediați, putându-se ajunge până la distrugerea carierei sau chiar a sănătății lor fizice și psihice? Din perspectiva avertizorilor înșiși, paradoxul acesta depășește orice înțelegere – „adică eu mă pun în pericol de dragul instituției, îmi sacrific liniștea și sănătatea, iar ei îmi spun că nu-s loial?!”.

Despre sănătate psihică în rândurile avertizorilor de integritate

Avertizorii de integritate sunt supuși, de cele mai multe ori, represaliilor atât din partea angajatorilor cât și a colegilor. De exemplu, raportul NBES din 2014 arată că 22% dintre cei care au vorbit despre nelegiuiri produse în instituțiile în care lucrau au avut de suferit represalii (ex. chemări în comisii de disciplină, izolare) din partea conducerii acestor instituții (General Medical Council, 2015, apud. Fotaki et al., 2015). Este ca și cum instituțiile ar oferi un răspuns defensiv acestor dezvăluiri, simțind nevoia de a pedepsi ceea ce este perceput drept o amenințare la integritatea instituțională, sau chiar la bunăstarea materială a organelor de conducere ale respectivelor instituții, în cazul țărilor care se confruntă cu probleme de corupție (Su & Ni, 2018). Efectele de depreciere a sănătății fizice amintite în cadrul raportului de cercetare calitativă „Statutul avertizorului de integritate în România” (Zamfirescu et al. 2021) sunt, de exemplu, insomnia, scăderea bruscă în greutate, hipertensiunea arterială, sarcini pierdute etc. Stresul este unul din principalii factori, iar influența sa negativă se face simțită și la nivel mintal.

Avertizorii ajung să trăiască într-o lume plină de stres, anxietate și teamă atât în timpul dezvăluirilor, cât și, cu atât mai mult, în perioada ulterioară, odată cărțile puse pe masă. Un fapt important de avut în vedere este că procesul este unul de durată, iar stresul inițial al descoperirii unor nereguli și al deciziei de a vorbi despre ele este doar primul pas. Foarte adesea avertizorii se confruntă cu ani întregi marcați de conflict, iar amânarea unei decizii judecătorești, sau durata extinsă de până la punerea sa în aplicare (tergiversarea aplicării deciziei) sunt doar două exemple de cauze ale acestei perioade extinse.

Efecte psihologice ale războiului instituțional și cum poate ajuta psihoterapia

Riposta activă declanșată de organizațiile ale căror nereguli sunt evidențiate de avertizori determină apariția sau exacerbarea unor tulburări psihice pentru care există deja o vulnerabilitate. Vorbim aici despre tulburare de anxietate generalizată (i.e., o teamă cvasi-permanentă că oricând se poate întâmpla ceva rău, în orice domeniu al vieții), tulburare de stres post traumatic (i.e., imposibilitatea de a depăși temerile determinate de cele întâmplate în urma dezvăluirilor, coșmaruri recurente, flashback-uri), episod depresiv major (i.e., tristețe marcată, lipsă de speranță legată de vreo posibilă remediere, lipsă de elan vital) etc. Studiul lui van der Velden și al colegilor (2019) arată că 85% dintre avertizori suferă de anxietate severă, depresie, probleme interpersonale sau insomnie, iar pentru aproape jumătate dintre ei problemele se încadrează în diagnostica psihiatrică.

Să luăm, de exemplu, tulburarea de anxietate generalizată, despre care mulți psihoterapeuți spun că este centrată pe o intoleranță marcată față de incertitudine (ex. Dugas et al., 1998). O astfel de situație am întâlnit în practică, la o clientă de-ale mele, care și-a asumat rolul de avertizor de integritate și care mi-a relatat că era un zgomot de fond permanent în mintea sa, provocat de întrebarea „Ce să fac? Să fac ce spune legea și ce îmi spune mie conștiința, adică să mă lupt pentru dreptate, sau să-mi văd de viața mea și să fiu liniștită? Dar mai pot oare să fiu liniștită dacă m-am aruncat în povestea asta?”. În cadrul procesului terapeutic, individul poate fi ajutat să realizeze mai bine ce are de făcut, pornind de la ceea ce este mai în acord cu principiile și valorile sale în viață, reducând în acest mod stresul indus de incertitudine. O altă modalitate de asistență psihologică este printr-o deschidere mai largă a „ferestrei de toleranță la nesiguranță”.

În ce privește tulburarea de stres post traumatic, oamenii pot fi ajutați să integreze evenimentul traumatizant într-o viață cu sens, să-și schimbe perspectiva asupra lui și să nu îl mai vadă ca pe un eșec de proporții, ci ca pe o încercare lăudabilă de a îmbunătăți starea de fapt. Rezultatul scontat este de a diminua starea de hipervigilență și de a reduce astfel oboseala psihică. Este important de menționat că, dată fiind perioada extinsă de timp în care avertizorii se confruntă cu situațiile antrenate de dezvăluirile lor și în care trebuie să facă față reacțiilor defensive ale instituțiilor, vorbim despre o traumă de tipul II, respectiv una complexă, cronică, cu efecte cumulative. Psihoterapia susține expunerea la contextul traumatic și retrăirea evenimentelor, dar de pe o poziție mai stabilă care să permită o procesare mai de ajutor a situației. Clienta mea îmi spunea că retrăind acele momente, a reușit să înlăture confuzia inițială legată de cine greșește și cine nu, convingându-se că „ființa aia [din conducerea instituției în care activa] chiar nu avea scrupule”.

În cazul depresiei, terapia se bazează pe activarea comportamentală, pe reluarea activităților care măcar odată aduceau plăcere, dar și pe restructurarea modalității de a interpreta ceea ce se întâmplă.

În contextul discuțiilor despre patologie psihiatrică, este important de subliniat faptul că toate direcțiile temporale sunt întunecate pentru avertizori: eforturile trecute de a căuta dreptatea par inutile în lumina lipsei vreunui rezultat concret, prezentul este însingurat și confuz, iar viitorul nu dă motive de speranță (a se vedea și Kenny, 2015, pentru o altă perspectivă asupra importanței timpului în re-construcția identitară a avertizorilor de integritate). Această (non) coloratură temporală este mediul propice pentru dezvoltarea problemelor din zona anxios – depresivă: regrete, neîmpliniri sau eșecuri trecute duc către depresie sau stres post-traumatic, iar un viitor anticipat a fi sumbru este o trăsătură fundamentală a anxietății.

Rolul unui diagnostic psihiatric

Un potențial diagnostic psihiatric poate fi folosit pentru a reduce credibilitatea acestor oameni atât în rândul colegilor („ce stai de vorbă cu nebunu’ ăla?!”), dar și al eventualelor încercări de a duce mai departe procesul de divulgare a neregulilor. Sănătatea psihică precară a reclamanților poate fi folosită, și adesea chiar este, în sprijinul ripostei instituționale (Fotaki et al., 2015). „Cum ați putea avea încredere în cele spuse de cineva care suferă de tulburarea psihică X? Cum am putea fi siguri că acțiunile persoanei sunt de bună-credință sau făcute pentru un interes public și nu unul personal?”. Este genul de discriminare pe care o întâlnim, din păcate, foarte adesea cu privire la problemele de natură psihică. Conștientizarea acestui gen de stigmatizare în contextul avertizorilor de integritate aduce un argument suplimentar pentru necesitatea de a li se asigura psihoterapie. Este nevoie a asigura un echilibru de forțe față de astfel de susțineri ale instituțiilor pentru a asigura obiectivitatea celor spuse despre despre sănătatea psihică a avertizorilor. A suferi de o tulburare psihică oarecare nu implică nicidecum lipsa discernământului, iar aluziile la această posibilitate pentru a neutraliza credibilitatea celor care au ceva de declarat nu este decât promovarea nejustificată a unui mit. Afirmațiile cuiva nu ar trebui să fie invalidate de faptul că are un diagnostic psihiatric de genul anxietății sau tulburării de stres post-traumatic mai mult decât ar fi de a avea ochi verzi (vezi proverbul cu „Ochii verzi, niciodată să nu-i crezi”). Doar neconcordanța cu faptele, dovedită într-o manieră concretă, poate îndepărta o acuzație, în niciun caz „arătarea cu degetul” spre o boală psihică a celui care proferează acuzațiile.

Astfel, nu numai că acțiunile instituționale reprezintă un factor declanșator sau de menținere a patologiilor psihiatrice, dar aceste patologii sunt folosite și mai departe pentru a delegitima dezvăluirile avertizorilor. Avem deci de-a face cu un cerc vicios al amplificării problemelor de natură psihică, cu potențial de extindere în timp, iar acest fapt face și mai necesară asigurarea de servicii de psihoterapie.

Avertizorii de integritate și „ceilalți”

Sentimentele de vinovăție precum și incapacitatea de a lua inițiativă, de exemplu în sensul schimbării locului de muncă, altfel spus – un soi de blocaj comportamental al avertizorilor, sunt susținute și de reacția celorlalți oameni, fie ei colegi, membri ai familiei sau alți apropiați. Chiar dacă nu este vorba de vreo rea intenție, efectul emoțional este unul negativ. Clienta mea îmi spunea: „oamenii din jurul meu cu care vorbesc despre asta mă fac să simt că problema e la mine – <<Hai că și tu exagerezi, nu le mai lua așa de tare>> (…) Toți din jur mă făceau nebună, că urmăresc să le blochez conturile instituției… așa că nimeni de la serviciu nu mai stătea de vorbă cu mine. Cei din jur nu dau doi bani pe dreptatea mea”. Aceste lucruri îi fac pe avertizori să se simtă, pe de o parte, alienați, izolați de grupul de egali – colegii de serviciu – dar și de familie sau apropiați, iar pe de altă parte amplifică sentimentul de a nu mai ști ce e de făcut sau cine are dreptate. Clienta mea de psihoterapie ajunsese în momentele de confuzie maximă să se întrebe dacă a fost realmente hărțuită.

Conform declarațiilor avertizorilor la care se face referire în „Statutul avertizorilor de integritate” (Zamfirescu et al. 2021), cei care beneficiază de psihoterapie reușesc să gestioneze mai bine probleme de tipul celor descrise mai sus. În plus, o altă direcție în care tratamentul psihologic s-a dovedit a fi de un real ajutor pentru avertizorii de integritate este cea a disfuncționalităților familiale (ex. condamnare de către membrii familiei pentru investirea unui efort prea mare în această problemă, acuze de lipsă de timp pentru orice altceva). Astfel de dinamici deficitare în context familial sunt factori transdiagnostici de agravare și menținere a oricăreia dintre patologiile psihiatrice mai sus menționate.

„Dar știau în ce se bagă…”

Cu o oarece doză de cinism, este adevărat, s-ar putea argumenta că cei care decid să divulge nereguli instituționale știu cu ce se confruntă, drept urmare ar trebui să își asume responsabilitatea pentru potențialele efecte, inclusiv pentru urmările de natură psihică.

„De ce nu pleacă din instituție dacă le e atât de greu?”, este o întrebare pe care și-o poate pune un outsider. Răspunsul este că, pe de o parte, este vorba despre nevoia de a demonstra demnitatea profesională și nevinovăția. Este de-a dreptul paradoxală această întorsătură a lucrurilor în urma cărora cel care acuză devine obligat a-și dovedi propria nevinovăție nu numai în instanță, ci și printre colegi sau apropiați… Mai mult, pe de altă parte, „ar fi avut ei [conducerea] grijă să nu îmi găsesc alt loc de muncă”, crede avertizorul. A trăi în această stare de teamă și hipervigilență, căci „orice se poate întoarce împotriva mea”, erodează psihicul unui om, susținând propensitatea pentru interpretări mai negative decât ar sugera o viziune obiectivă, rece și rațională a realității. În acest context, există suspiciuni la tot pasul: orice eveniment negativ de genul unor accidente, furturi, sau al altor prejudicii materiale, poate fi pus pe seama celor care orchestrează campaniile de hărțuire a avertizorilor, respectiv pe seama conducerii instituțiilor reclamate de aceștia. Iar asta recomandă cu și mai mare putere necesitatea psihoterapiei, care îi poate ajuta pe oameni să facă diferența între realitate și temeri într-un mod mai eficient.

Și declarații ale avertizorilor citate în „Statutul avertizorului de integritate”  îi previn pe cei care decid să o ia pe acest drum cu privire la dificultatea de a alege (varianta unei ieșiri din joc altfel decât de bunăvoie, respectiv prin concediere este, pe de altă parte, o repercusiune frecventă pe care o au de suferit avertizorii) să iasă din joc, odată ce aleg să își asume rolul de avertizori. Mulți ajung să vadă demisia ca pe o renunțare umilitoare la luptă, în plus față de aspectele financiare care pot face indezirabilă o astfel de decizie. Cu toate acestea, spun unii avertizori, ieșirea din sistem prin modalitatea demisiei este singura variantă – „pregătirea pentru a deveni avertizor de integritate înseamnă și pregătirea pentru a-ți scrie demisia” (Zamfirescu et al. 2021: 16).

Chiar dacă acceptăm că oamenii ar trebui să știe la ce să se aștepte, totuși „a-ți asuma” problemele psihice care apar nu poate fi echivalent nici cu a nu cere ajutorul pentru rezolvarea lor, nici cu a nu te aștepta să primești astfel de ajutor.

Concluzie

Apariția sau accentuarea unor probleme de sănătate psihică pare a reprezenta o parte semnificativă a prețului de plătit pentru încercarea de a da în vileag nereguli la nivel instituțional. Or, dacă lucrurile stau astfel și dacă noi, ceilalți, avem fie și numai beneficiul de a fi cu câțiva pași mai aproape de cunoașterea adevărului de pe urma lor, devine un imperativ moral a le acorda măcar un prim ajutor psihologic.

Mai mult, serviciile psihoterapeutice i-ar putea ajuta pe avertizori să facă raportări cât mai în acord cu faptele, crescând astfel probabilitatea ca cele semnalate de ei să aibă efecte practice. O argumentație mai solidă, mai bine fundamentată pe fapte, mai lipsită de exagerări, ar crește calitatea actului avertizorilor și, implicit, ar face mai substanțial pozitive intervențiile lor pentru ceilalți membri ai societății. Pe termen lung, ar putea avea o contribuție semnificativă la includerea acestui fenomen într-un parcurs instituțional corect, legitim, inclusiv în țări care se confruntă cu probleme de corupție.

Dacă lucrurile stau astfel și avertizorii de integritate au nevoie să li se asigure servicii de psihoterapie, problema concretă revine la a găsi modalități instituționale care să facă posibil acest fapt.

Alexandra Varga este psiholog specializat în psihoterapie cognitiv comportamentală, gândire critică, științele cogniției și psihologie experimentală. Alexandra a obținut o Licență în Filozofie și un MA în Filozofie de la Universitatea București, un M.Sc. în Științele Cogniției (Cum Laude) la Universitatea Amsterdam, un Ph.D. în Filozofie la Universitatea Central Europeana (CEU) – unde a primit premiul pentru cea mai bună dizertație doctorală 2012 / 2013 – și o Licență în Psihologie la Universitatea Titu Maiorescu.

“După o bună bucată de timp încărcată de logică și teorii despre raționalitate la Facultatea de Filozofie, <<mi-am luat inima-n minți>> și am făcut Psihologia. Am urmat cursurile de formare în cadrul Asociației Române de Terapie Comportamentală și Cognitivă devenind astfel nu doar psiholog clinician, ci și psihoterapeut cognitiv comportamental. De cinci ani mă ocup cu asta și o văd ca pe o îndeletnicire de o viață.”

Alexandra Varga

Bibliografie

• Brown, A.J., Lewis, D., Moberly, R. & Vandekerckhove, W. (2015), International Handbook on Whistleblowing Research, Cheltenham, Edward Elgar.
• Fotaki, M., Kenny, K., Scriver, S. (2015), Whistleblowing And Mental Health: A New Weapon For Retaliation?, în Lewis, D. & Vandekerckhove, W., Developments in Whistleblowing Research: 106-116.
• Grant, C. (2002), Whistleblowers: Saints of secular culture. Journal of Business Ethics 39: 391-399.
• Kenny, K. (2015), Constructing Selves: Whistleblowing And The Role Of Time, în Lewis, D. & Vandekerckhove, W., Developments in Whistleblowing Research: 70-84.
• Lennane, J. (2012), What happens to whistleblowers, and why? Social Medicine 6(4): 249-258
• McDonald, S. & Athern, K. (2002), Physical and Emotional Effects of Whistle blowing, Journal of Psychosocial Nursing 40(1).
• Dugas, M. J., Gagnon, F., Ladouceur, R., & Freeston, M. H. (1998), Generalized anxiety disorder: A preliminary test of a conceptual model.Behavior Research and Therapy, 36(2): 215-226.
• Rothschild, J., & Miethe, T. D. (1999), Whistle-blower disclosures and management retaliation. The battle to control information about organization corruption. Work & Occupations 26: 107-128.
• Su, X., Ni, X. (2018), Citizens on Patrol: Understanding Public Whistleblowing against Government Corruption, Journal of Public Administration Research and Theory, 28 (3): 406–422.
• van Velden, P.G., Pecoraro, M., Houwerzijl, M., van der Molen, E. (2019), Mental Health Problems Among Whistleblowers: A Comparative Study, Psychological Reports 122(2): 632-644.
• Zamfirescu, I., Ganea, L., Toma, M., Gheorghe, G., Benezic, D., Pop, M. (2021), Statutul avertizorului de integritate în România, publicat de ActiveWatch și APADOR-CH.